Da, vreau sa cred ca fiecare tren, ba NU, fiecare vagon are omul lui cu un mic radio, care indiferent de frecventa, difuzeaza manele. In general e suficient sa-ti pui castile si sa asculti “muzica de-a ta”…lucru valabil in cazul in care mp3-ul pe care-l detii inca mai are baterie. De data asta am improvizat. Cu jumatate de servetel infipt in urechi si o caciula trasa peste ochi am incercat sa adorm. Dar cine te lasa? Biletul trebuie verificat… si permis… si buletin… si poate alte cateva acte pentru ca poza nu e prea buna si la cum te prezinti esti putin suspect intr-un tren ca intercity.
Colac peste pupaza in fata mea s-au asezat doua bucurestence veritabile, iritate la culme de intarzierea trenului si care cotcodaceau in stilul specific incat sa le auda nasul din capatul vagonului. De parca saracu` om era de vina ca inghetase macazul. Ca dovada ca cineva iti mai asculta din cand in cand rugaciunile, cucoanele au coborat la Videle.
Undeva in stanga, o tanara victima asculta povestile unui mosulica ce se vroia simpatic. Stau si ma intreb de cate ori si-a povestit viata si daca a trecut si la a povesti vietile altora pana am ajuns in Lugoj. Oricum inainte de a cobori, simpaticul s-a intors sa-i mai zica ceva tinerei… probabil postfata la autobiografie.
Mi-am dat seama totusi ca nu acord destula atentie telefonului mobil. Ca sa nu mai vorbim despre prostul meu obicei de a pune pe silent taraitorul, care astfel nu mai avea nici o sansa de afirmare in fata oracaielilor si ragaiturilor altor telefoane. Micul aparat s-a descarcat de suparare tocmai cand aveam mai mare nevoie de el, sa-mi anunt intarzierea de numai 3 ore.
E bine totusi cand se termina cu bine. Privind in spate…putea fi si mai rau! (vorba unui amic)
